În copilăria mea, grătarul nu era un „program” trecut în calendar. Nu era planificat cu zile înainte și nu era tratat ca un eveniment special. Pur și simplu se întâmpla. Duminica. De sărbători. Atunci când familia se aduna, când exista timp pentru povești, pentru râs și pentru stat la masă fără grabă.

Pe atunci, în curtea bunicilor, nu exista termometru, nu exista kamado, nu existau tutoriale pe YouTube. Nu vorbeam despre temperatură internă sau despre retenția de căldură. Exista focul, exista carnea și exista răbdarea. Și aproape de fiecare dată era un unchi sau un prieten mai în vârstă care spunea calm, cu o bere în mână: „Lasă-l, încă nu e gata.” Și, de cele mai multe ori, avea dreptate.

Fără să ne dăm seama atunci, trăiam deja esența grătarului românesc. Încetinirea ritmului. Așteptarea fără stres. Discuțiile purtate lângă foc, cu privirea pierdută în jar. Râsetele, poveștile spuse de mai multe ori, dar ascultate de fiecare dată cu aceeași plăcere. Acele momente de liniște în care nu era nevoie de nimic altceva decât de căldura focului și de oamenii din jur.